Ultimele saptamani au adus in prim-planul dezbaterii politicilor anticriza o masura, pe cat de noua, pe atat de proasta. Argumentul ca ea functioneaza si in alte tari ale Uniunii Europene nu sta in picioare, dat fiind ca mediul de afaceri din Romania nu seamana, nici pe departe, cu cel din tari cu o economie de piata si un sector privat consolidat.
De ce oare o buna parte din banii europeni alocati Romaniei sunt destinati finantarii de proiecte in cadrul Programului Operational Sectorial - "Cresterea competitivitatii economice", accentul fiind pus (intr-o proportie covarsitoare) pe investitiile facute de catre IMM? De ce oare microintreprinderile pot primi finantare prin Programul Operational Regional? De ce oare Comisia Europeana considera ca o firma care are cel mult 3 ani vechime nu poate fi considerata ca fiind "in dificultate" doar pentru ca inregistreaza pierdere?
In plus, principiile pe care Codul fiscal valabil pentru anul 2009 le stabileste in ceea ce priveste impozitul pe profit (respectiv, impozitul pe venitul microintreprinderilor) impun, ca in cazul oricarui impozit direct, o corelatie stransa intre obiectul impozitarii (profitul, salariul, terenul etc.) si plata impozitului pe profit, salariu sau teren (atat ca obligatie, cat si ca marime). Extrapoland rationamentul ministrului de finante, ar trebui ca persoanele care nu au deloc venituri sau cei care n-au terenuri sau case, sa plateasca un impozit pe salariu/teren/casa minim. Asa cum o persoana fizica nu este obligata sa munceasca si, implicit, sa plateasca impozit pe venit, asa si o persoana juridica (in cazul de fata, o societate comerciala) nu ar trebui obligata la plata unui impozit pe profit, daca nu are asa ceva.
Luand in calcul argumentul ca unele firme isi supraestimeaza cheltuielile in incercarea de a evita plata impozitului pe profit, distorsionand concurenta si privand statul de o serie de venituri, nu vad de ce o suprataxare a tuturor firmelor este mai echitabila? In rest, niste controale mai serioase ale autoritatilor competente privind structura cheltuielilor declarate de catre firme ar fi mai utile.
Pornind de la premisa ideii de solidaritate, cred ca o solutie mult mai practica si, cu siguranta, mult mai echitabila ar fi fost introducerea unui impozit pe venit, calculat ca procent din cifra de afaceri (de exemplu, 1%). Astfel, cine ar avea cifra de afaceri de 10.000 lei, ar plati 100 lei, cine vinde de 1.000.000 lei, ar trebui sa plateasca 10.000 lei. In acest mod, n-ar mai exista riscul distorsionarii rentabilitatii firmei prin cheltuieli exagerate, fiecare ajutand pe masura capacitatii sale financiare.
Insa, argumentul cel mai important impotriva acestei masuri il constituie criza economica. Intr-o astfel de conjunctura, e mult mai importanta stabilitatea agentilor economici si existenta unui cadru proprice desfasurarii unei activitati productive (cu efecte pozitive asupra nivelului de ocupare a fortei de munca), decat rezolvarea unei probleme morale, de genul: "oare e corect ca o firma sa inregistreze pierdere?" Toate teoriile moderne cu privire la ce masuri anticriza sunt recomandate pun in centrul atentiei ofertantul, producatorul. In acest context, cresterea poverii fiscale va avea rezultatele pozitive scontate? Nu prea cred.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Saracul Keynes s-ar rasuci in mormant. Din punctul meu de vedere, in orice perioada de criza, redresarea economica nu poate veni decat pe fondul stimularii consumului in mod real, a stimularii investitiilor. O asemenea masura nu va duce decat la falimente in lant pe termen mediu si lung, la cresterea somajului, la scaderea consumului si, implicit, a veniturilor. Sa-i vedem de unde vor mai strange ei taxe si impozite peste ceva timp.
RăspundețiȘtergereDE AI PROFIT VIN BAIETII IN CONTROL. DE NU AI BAGAM FORFETAR SI TOT ITI LUAM.
RăspundețiȘtergere